Gone (speed vs. enduro)

Am schimbat motoru'!
Adica am trecut de pe un hard enduro care stia sa mearga doar in suisuri si coborasuri abrupte pe dealuri pe un speed care merge liniar si repede ca MIGu'. Prea repede!!!!!!!!
Constat cu stupoare ca nu mai imi place atat de tare viteza. Prefer provocarile din off road, cand nu vezi ce te asteapta dincolo de varful dealului pe care il urci, cand stai cu teama ca in spatele crestei e un lac in care poti pica, sau un damb de pietris...si cu toate astea nu slabesti gazu'. Il tii constant, ba chiar accelerezi nitel, si urci, urci constant, dupa care cazi abrupt, ca in montagne russe. Endureala e un sport placut, dar periculos, din care oricum te-ai comporta nu ai cum sa ajungi acasa altfel decat plin de mocirla. Dar asta o stii din momentul in care ti-ai pus gumele de camp si ai incalecat pe sa...

Acum...senzatia de pe speed e alta. E foarte fain in demaraj. Pleaca glont, mai dai o treapta in sus, pleaca si mai glont, mai inca una-n sus, merge si mai repede...si hopa! E prea repede. E mult prea repede. Vrei sa franezi, incerci o frana de motor, nu mai merge, nu mai franeaza, merge constant, constant si repede. Si serios, te obisnuiesti cu adrenalina, si incepe sa devina plictisitor. Vezi soseaua intinsa in fata, e libera, nu ii vezi capatul nu are gropi...e un drum lung si gol pe care mergi repdeeeee..repede si constant. Nu are ce obstacol sa iti iasa in cale... Nici macar o curba, nimic! Pentru ce?

Nu mi-e dor nici de campii inca. Dar sportul ala m-a tinut in priza. Te tine concentrat, te face sa te focusezi, sa fii mereu atent...Ca o paranteza, daca te-ai dat acolo, chiar stii sa te dai...Cu toate astea, n-am reusit sa curat complet stratul de noroi din echipament. A mai ramas prin buzunare...hainele imi sunt inca murdare. Ce e drept, am reusit sa ma dezbrac de ele, dar nu am altele cu care sa ma intorc pe dealuri. Inca incerc sa imi fac curaj sa iau peria de sarma sa incep sa frec crusta de namol de pe astea. O sa se duca intr-un final...

Intrebarea pe care mi-o pun e: obisnuita in off road, oare o sa fiu in stare sa raman pe sosea? Nu o sa ma plictiseasca drumul asta drept si liber? N-o sa caut provocarile de pe camp? N-o sa ma uit in stanga si-n dreapta soselei, sa vad campiile cu mlastini sa fac point fixation si sa ies din decor?

Gone (on fishing)

Valeeeeeeeeeeeeeeu!!!! Scosei nasu' din mormanu' de toane vesel-trist-vesel- trist-beat ranga- treaz-deprimat-fericit-neutru, si vazui ca e cald afara. Deci, daca e cald afara, se trezeste matza din hibernare. Deci, daca se trezeste matza din hibernare, incepe sa exploreze noi teritorii. E, in ultima saptamana jumate am fost atrasa pe nesimtite intr-un mediu de pescari.
Uoi, ce bine e. Am prins pasiunea. Ce sport distractiv, nu tre' sa fac nimic. Doar stau. Momeala e aceeasi... ..da' parca s-a umplut balta de peste, mai, Fabiane! Ma, Fabiane, tata, asa plina a fost si pana acu', sau doar s-a hranit cu alge d-alea in ultimii 5 ani si-acu'-ncepe sa muste? mama, si ce de soiuri de pesti: mici, mari, aurii, colorati, cu solzi, fara solzi. Ba si muscaaaaa... Trag ai naibii la undita de mi-au obosit ochii uitandu-ma dupa pluta. Acu' e, acu' nu mai e!
O alta chestie pe care am descoperit-o: is pescar d-ala pasionat. Adicatelea carevasazica... mie imi place pestele, da' e prea mare efortu' sa-l duc acasa, sa-l curat, sa-l gatesc...pana se incinge cuptoru', intelegi tu, Fabiane? Asa ca ma dedau la sportul asta ca un adevarat cunoscator: ii prind si-i arunc inapoi. Sa traiasca si ei, dragii de ei, ca-s si ei fiinte vii. In schimb, cu rechinii...holeu! E o provocare. Trag si-aia, c-am pus ceva momeala faina: carne cruda si proaspata de peste de acvariu. Uite, un rechin as manca asa...cred ca as invata sa gatesc rechin, ma Fabiane, cartilaj de rechin, evident... Parca ala merita efortu'. Desi si astia... daca ii spinteci, ii dezpielitezi si le iei dintii ca trofeu devin neinteresanti... Din fericire, pentru ca respectul meu fata de rechini sa ramana intact, sunt greu de prins. Ei trag, da' greu ii aduci la mal...
Da, Fabiane, mama, stii ce? Am facut pe dracu'n patru, si tot am adus un

acasa...

Gone (un articol de ziar)

"Cercetatorii au descoperit ca senzatia high de "indragostit" este produsa de o substanta numita dopamina sau "substanta placerii".Norepinefrina este similara adrenalinei si provoaca senzatia de entuziasmare, alaturi de feniletilamina.Aceste substante la un loc reprezinta cocktailul iubirii.Barbatii produc mai repede acest cocktail al iubirii, asta inseamna ca barbatii sunt mai prostuti si se indragostesc mai repede.Oamenii indragostiti au nivelul de serotonina foarte mic, la fel de mic ca cei suferinzi de sindromul obsesiv-compulsiv, tocmai de aceea unii indivizi devin obsedati de partener.Oxitocina este un hormon produs in timpul actului sexual, mai precis, in timpul orgasmului, acest hormon intareste relatia emotionala dintre parteneri.Deci, more sex, stronger emotions.Ar mai fi si endorfinele care ajuta la dezvoltarea senzatiei de euforie.
Un punct de vedere ce se vrea riguros stiintific se bazeaza pe studii neurofiziologice; un studiu serios a descoperit - pana acum - ca starea speciala pe care o numim "falling in love" are practic acelasi mecanism de producere ca si nevrozele obsesiv-compulsive (OCD), folosind aceiasi neuromediatori si afectand aceleasi parti ale creierului. Spre deosebire de nevroze, care sunt modificari patologice ce pot dura toata viata si necesita tratament, "starea de indragostire" se remite spontan intr-o perioada de maximum 3 pana la 7 ani. Tratati cu medicamente in mod similar cu cei bolnavi de OCD, subiectii indragostiti "se vindeca".
Neuromediatorii responsabili se pare ca sunt substante cathecolaminice de tipul adrenalinei si asa s-ar explica de ce unii sunt mai stimulati erotic in momentele de pericol sau stress.
Creierul poseda insa un mecanism de compensare pentru aceasta stare oarecum anormala si solicitanta pentru el si dupa o perioada "nevroza erotica" dispare sau se schimba mecanismul de stimulare - intervin receptorii de oxitocina, responsabili de o "dragoste de lunga durata" - senzatii de fond mai atenuate, un fel de "conditionare" la persoana iubita, un foc mocnit in locul incendiului initial... Cei la care creierul face aceasta trecere formeaza un cuplu stabil si "vor trai fericiti pana la adanci batranete". Ceilalti vor cauta alti parteneri.
3-7 ani sunt exact timpul minim necesar unei femei sa creasca un copil pana ce acesta se poate deplasa si hrani neajutat, timp in care exista nevoia unui sprijin din partea unei a doua persoane, deci probabil tot acest mecanism descris mai sus e o adaptare la conditiile in care Homo Sapiens isi ingrijeste descendentii.
In concluzie, s-ar putea ca tot ce inseamna romantism, iubire, erotism si poezie existentiala sa fie doar efectul final a unor reactii chimice produse in intunericul cald a creierului fiecaruia si sa fim mai aproape de masinariile pe care le conducem decat credeam..."

Gone ( de suflet)

Am ramas iar singura... Ma intreb daca am fost vreodata altfel...
Ma uit inapoi si zambesc. Tot ce am facut pana acum, calculat la milimetru. Varfuri precise spre care am urcat, pas cu pas, putin cate putin, cu trasee dinainte stabilite, cu rabdare, tacticos, strategic...pana am ajuns exact acolo unde am vrut. Ma uit iar in urma si vad crestele din spate. Traseul in jos pare usor. Mai am inca doua tinte, momentan, spre care mi-am conturat deja pe harta urma pe care sa incep sa o strabat. De acolo mai departe nu stiu, ma asteapta un drum destul de dificil si asa.
Ma mai uit un pic in spate, iar zambesc. Mi-aduc aminte de cate ori am cazut, m-am ridicat, m-am scuturat, de cate si cati m-am impiedicat, de cate ori m-am asezat pe marginea drumului si am strans din dinti, si am asteptat sa imi revin, si apoi am mers mai departe. De fiecare data am avut aceeasi motivatie. Acum motivatia aia s-a dus. Nu ma mai asteapta nimeni in varf, sa ma bata pe umar si sa-mi spuna "Ce bine ca ai ajuns!"...
Nu stiu daca a fost bine ca m-am lasat motivata de ceva care nu stiu daca a existat vreodata...Dar am ajuns de fiecare data in punctul in care am vrut, indiferent ce m-a facut sa ajung acolo. Ce o sa ma mai ghideze de acum? Unde o sa gasesc putere sa urc mai departe?
Am cazut cel mai rau acum. Am cazut, pe drumul asta rosu marcat...Ma uit la harta, ma uit la traseu, ma uit in fata, vad creasta, nu mai are cine sa ma tina de mana... Am ramas fara provizii, fara putere, fara tinta... Incepe sa dispara si varful, s-a pierdut intre niste nori care nu par sa se lase alungati de vant. Nu mai vad tinta, nu ma mai vad pe mine, am pierdut harta...

Gone (let's tango)

De cate ori vad scena asta, plang. Nu stiu daca e melodia, daca e Pacino, sau daca e faptul ca nu a avut cine sa ma invete sa dansez tango niciodata, desi mi-as fi dorit enorm...
Nu exista dans mai frumos, mai nebun si mai fara reguli decat asta; mi se pare fabulos ca un stil de dans a creat atatea controverse, ca a fost interzis de biserica, fiind considerat prea erotic, ca sunt atat de putini oameni care stiu intr-adevar sa danseze un tango adevarat.
Pentru mine tangoul e un adevarat exemplu de cum doi oameni pot face o echipa armonioasa. E o imagine detaliata asupra modului in care un cuplu rezoneaza. Dansul asta n-are reguli, e doar senzatie. Tot secretul e ca partenerii sa simta aceleasi lucruri, si atunci cand unul se pierde, sa existe mereu celalalt care sa-i ghideze miscarile in ritmul aceleiasi muzici.
De fapt, daca stau sa ma gandesc, am dansat si noi tango, si chiar a iesit fantastic, de fiecare data... Am avut asa o senzatie de..rotund... Cu care nu stiu ce s-a intamplat. A oprit cineva muzica si noi continuam sa dansam fara ritm, sau ne-am oprit din dans desi melodia curge in continuare?

Gone ( o carte deschisa)

Ma cunosc asa cum sunt. Mi-e frica sa cred uneori ca sunt exact asa cum ma cunosc, dar am momente cand imi simt c_oaiele pe care le pretind la altii si recunosc fata de mine ca...asta sunt!
In principiu, ma plac asa. Imi recunosc calitatile, mi le stiu foarte bine, pe toate, imi recunosc defectele, si pe astea le stiu...chiar prea bine. Dar mai exista o categorie de...caracteristici, pe care nu o pot cataloga cu exactitate...sunt insusirile alea de mijloc, despre care nu pot spune clar daca sunt calitati sau defecte, datorita contextului social.
Un exemplu care se incadreaza aici e sinceritatea. Sunt transant de sincera. Sunt nesimtit de sincera, hence, lipsita de orice fel de tact sau diplomatie. Asta am, cu asta defilez. Asta si pretind, de la toti cei care imi sunt apropiati, si care ar trebui sa ma cunoasca. Prefer un adevar dureros unei minciuni frumoase, care oricum se va afla la un moment dat. Spre exemplu, prefer ca barbatul de langa mine, care sustine ca ma stie, cu bune, cu rele, sa ma vada ca pe o camarada si sa fie cat se poate de franc in diferite situatii. Nu am pretentia sa nu fiu inselata. Ar fi chiar culmea...Sunt unul din putinii oameni care constientizeaza ca treaba asta cu infidelitatea se petrece de cand lumea si pamantul. As vrea, ce-i drept, sa se petreaca intr-un fel nedureros, adica discret, fara urme, fara schimbari de atitudine, fara spectatori... Dar in momentul in care mi-a ajuns ceva la urechi, mi se pare de bun simt, din moment ce noi doi, eu cu tine, dragul meu, formam o echipa, sa ai macar atatea c.oaie ca mine, si sa recunosti. Si sa nu dai vina pe mine ca ai fost tu prost si am aflat eu. Fara sa cercetez, ci s-a intamplat pur si simplu. Sa stii tu, dragul meu, ca e mai greu pentru mine sa aflu:
1. ca ai f.utut-o pe alta;
2. ca ai vorbit cu ea despre mine;
3. ca dupa ce ai f.utut-o pe ea m-ai sunat pe mine sa imi spui / povestesti cine stie ce tampenie, de parca nimic nu s-ar fi intamplat;
4. ca eu am aflat, si tu, (cuvant jignitor), te-ai uitat fix in ochii mei si mi-ai zis ca nu e asa;
..revenind...e mult mai greu pentru mine sa trec prin asta, decat e pentru tine sa iti urci o-ole alea de armasar in gat, si sa-mi spui: da, asa e, s-a intamplat, nu ma intereseaza personajul oricum, imi pare rau. Dar nu, tu, dragul meu, esti egoist in continuare, si in loc sa iti asumi raspunderea pentru o chestie pe care nu ai fost suficient de destept cat sa o ascunzi, incerci sa te scuzi, dand vina pe mine, proasta care iti asculta toa-te dar TOA-TE aberatiile, care sa stii si tu, nu ma intereseaza de fiecare data, asa cum nu te intereseaza nici pe tine ale mele, doar ca eu, din spirit de echipa, am bunul simt nu numai sa le ascult, ci sa si comentez pe marginea lor....
Era doar un exemplu...
Alta calitate / defect ar fi faptul ca nu sunt in stare sa spun NU. Ma suna un prieten, sau o cunostinta, are nevoie de ceva, eu sunt varza, franta, terminata, cu probleme, nu ma lasa sufletul sa zic.."Bai, serios, nu pot...Nu te supara, dar nu pot"...Nuuuu...eu imi calc pe toate oboselile, problemele, durerile, si vin la tine, in general un nerecunoscator, sa ascult cum...pana mea...pisica nu a mancat tot continutul pungii de Whiskas si ce trist ar fi daca s-ar imbolnavi. Un alt exemplu aleator...
De asemenea...sunt prea ambitioasa. O fi bine, o fi rau? Nu accept ca fac ceva rau, drept urmare nu pot corecta lucrul pe care il fac rau. Sau nu pot sa accept ca nu sunt in stare sa fac ceva anume si atunci ma chinui pe toate caile sa ajung la un anumit rezultat. De cele mai multe ori, imi iese...De fapt, de fiecare data mi-a iesit, chiar daca a trebuit sa depun eforturi enorme sa ajung unde am vrut. Si ma incapatanez sa fac totul singura. Partea proasta e ca devine obositor. Am gonit de langa mine toate persoanele care ar fi putut fi langa mine la nevoie, pentru ca am considerat ca nu am nevoie EU de ajutorul altora ca sa ajung unde vreau EU. Am ramas cu singurul om care nu poate fi langa mine daca se intampla ceva, si m-am asigurat astfel ca in final o sa zic "Da, tot ce am reusit, am reusit ABSOLUT SINGURA. Fara nici macar o vorba buna." Dar am obosit... Nu mai am anii la care credeam ca toaaaata lumea e a mea. Nu e! Suntem multi care o impartim, si abia abia ne ajunge tuturor. Si ma intreb cat o sa mai pot asa...
Alta treaba ar fi ca sunt foarte foarte sensibila... Ma dor toate remarcile...toate nedelicateturile, toate maruntisurile de la persoanele la care tin...desi le cunosc FOARTE BINE, si stiu ca oamenii asa sunt ei...nedelicati. Un exemplu: ma doare capul...ma plang de o ora ca ma doare capul...Nici un zumzet in incapere. Un alt personaj din preajma acuza subit o durere de cap. In acel moment, o terta persoana ( apropiata mie) sare de c_ur in sus: "sa ma duc sa iti iau ceva de la farmacie?"... Si pe mine ma doare acum nu numai capul, ci si chestia aia batatorita numita inima. Trist, dar adevarat.

Ma cunosc pe mine, incep sa ii cunosc pe cei de care m-am inconjurat. Mi s-a luat valul de pe ochi si vad mai clar. Lipseste o piesa din puzzle-ul asta. Aia in care EU ar trebui sa fiu nesimtita, lipsita de vointa, mincinoasa si lipsita de tact ca sa ma pot incadra intr-un peisaj in care nu sunt sigura ca imi sta tocmai bine...

Gone (on economy)

"I think that God's got a sick sense of humour, and when I die I expect to find him laughing..."

Sunt economista. Am invatat la scoala ca o economie nationala este ciclica, in consecinta, economia mondiala, mai ales in contextul globalizarii - in care vrem, nu vrem, traim - este si ea ciclica.
Fazele ciclului economic sunt:
- perioada de boom economic - carevasazica atunci cand economia in cauza se dezvolta,
- apogeul (numit generic si englezit "the economic peak"), adica atunci cand economia a atins punctul maxim de dezvoltare,
- perioada de recesiune, adica atunci cand toata smecheria incepe sa scada, lucrurile incep sa se imputa, si mere' din rau in mai rau...
- the economic trough, caruia sa-mi bag picioarele daca stiu cum ii zice pe romaneste, respectiv atunci cand economia e in deep shit, creste rata somajului, creste inflatia, se duce totul p**ii de suflet practic,
- urmeaza o perioada de recuperare, economia incepe sa creasca..pana mea, de aici nu mai mai interseaza, fiindca nu are legatura cu ce intentionez sa dezvolt. Dar ca sa nu las ideea neterminata, principiul e ca se numeste recuperare pana cand atinge puctul de peak anterior, apoi continua sa se dezvolte, perioada corespondenta cu expansiunea (sau boomul), si intreaga operatiune se reia, la cote din ce in ce mai mari, si iac-asa , dragii nukai, se inregistreaza progresul.
Cam gandurile astea m-au incercat pe mine in vama, deoarece, am omis sa mentionez, sunt o economista vamaiota. Ce poa' sa faca un economist in vama altceva decat sa faca paralele cu ceea ce face in fiecare zi? Adica economie...
Mi-am dat seama azi de dimineata, in timp ce dadeam a doua tura de plaja cu ochii-n scoici si guvizi in cizme, ca e cam acelasi lucru si cu relatiile. E o perioada de boom, cand oamenii se cunosc, se plac, se descopera, pana mea..treburi d-astea, apoi o perioada de apogeu, cand totul e roz, inevitabil - daca e cazul - apare momentul ala tampit in care spui "te iubesc", dupa care relatia intra in recesiune, urmeaza perioada de maxima cadere, si, in general, se termina atunci, asta daca nu se stabilizeaza totul si incepe o perioada de...pana mea..habar n-am ce, ca n-am ajuns niciodata pana acolo, dar pot sa presupun ca e obisnuinta combinata cu afectiune si respect foarte mult, si asta numai in situatiile ideale.
Pana mea...sunt in trough...Sunt Victor Petrini...ala care astepta o privire de la Matilda si primea indiferenta...Sunt in sant...Si masina mea ma sustine. Pica si ea in sant, cu mine cu tot, si raman eu, cu ea, in sant. S-au gasit weekendul asta cativa oameni - multi chiar - care sa ma scoata de acolo, si le multumesc. Vad ca masina imi urmeaza fluxul personal... As vrea sa fiu masina mea, ca sa pot fi scoasa de prieteni din santul asta in care am alunecat , sa ma duc la service, sa imi schimb piesa rupta si toate anexele afectate, si sa merg mai departe mancand kilometri... Din pacate, mie, dupa 5 ani de functionare, cu tot santul in care m-am afundat, plin de mocirla, mi-au ramas retrovizoarele intacte...si curate, Si mi-am dezvoltat instincul de bun sofer sa ma uit mereu in ele, sa vad ce e in spate, sa ma uit in urma, sa vad soseaua curata, cu peak-urile ei, si imi vine mereu sa calc linia dubla continua, sa intorc pe nepermis, si sa alerg inapoi spre un varf la care nu ajung. Pe sosea e mereu o fata Morgana care fuge mai repede ca mine... SI nu o mai ating...
Am obosit... Mi-am uitat directia ingropata in nisipul din vama, ma ridic din sant, merg mai departe. Ma uit in fata, sunt eu, cu mine, cu piesele mele stricate, plina de namol, dar cu oglinzile curate... Ma uit in fata, pare curat, ma ratacesc in drum spre service, ma uit inapoi, si sunt convinsa, convinsa, ca o sa ma uit iar in oglinzi, o sa tai continua, o sa ma intorc, si o sa alerg dupa varfurile alea in care mi-am rupt protectii si piese si tot...pana o sa ajung la motor, o sa-l toc si p-ala pe drum, si cand o sa raman doar caroserie in mijlocul drumului, promit ca o sa dau un claxon luuuung..luuuuuuuung..sa se auda pana la voi, sa veniti sa ma ridicati de-acolo, exact ca aseara.