On fallen angels

Cred in mine. Cred in zecile de personalitati din a caror lupta continua ma formez zilnic. Cred ca instinctele mele sunt suficient de puternice cat sa isi adapteze puterea de lupta, si castige pe rand, in functie de context, personalitatea potrivita situatiei in care ma aflu. Cred ca explozia de energie care pocneste din fiecare celula din corpul meu este de fapt rezultatul acestui razboi continuu dintre ce am fost acum un minut, ce sunt in clipa de fata, ce o sa fiu peste 30 de secunde, cum m-am schimbat de atatea ori, in fiecare zi, cum ma schimb acum, in timp ce scriu. Cred ca fiecare al saptelea cuvant de pe blog a fost scris de altcineva, cred ca ma chinuie lupta dracilor din mine atat incat simt nevoia sa scriu, sa dansez, sa alerg, sa ma plimb, sa ma indragostesc, sa urasc, sa vreau copii, sa pictez, sa provoc durere si sa ma bucur de durere…Cred ca fiecare personaj in care ma transform vrea altceva, si mi-e frica de consistenta. Cred ca exista totusi un ingeras acolo care vrea si asta, il simt cum cere stabilitate, dar primeste repede o palma si cade pentru o perioada in fata creaturii dornice de aventura. Mai recunosc o mamica cerand un pui de care sa aiba grija, care e imediat doborata de o tarfa care se hraneste cu flirt, o copila care cerseste tandrete, o femeie care respira sexualitate, o artista boema care se lupta cu o economista calculata, o fiinta ingrozitor de rea si razbunatoare care si-ar smulge bucatele de ficat ca sa faca bine altora. Cred ca probabil nu voi mai crede nimic din toate astea in urmatoarele 30 de minute, pentru ca apoi sa revin si sa gandesc “Nuko, cata dreptate ai…”

Cred in mine. Cred ca fiecare din personajele de mai sus isi va trai viata prin mine, asa cum vor vrea ele, cu o minima constrangere sociala, cred ca fiecare din ele le va calca pe celelalte in picioare la un moment dat, cred ca fiecare va iesi invingator cel putin o data pe zi. Cred ca o sa mor fara sa stiu exact cine sunt, cred ca sunt atat de multe incat nu am timp sa ma cunosc, cred ca nu pot gasi o periodicitate in schimbarile prin care trec, astfel incat sa pot estima un ritm care sa ma defineasca.
Cred ca fiecare om cu care interactionez vede altceva in mine, din simplul motiv ca sunt altceva, de fiecare data. Cred ca sunt mai predispusa la a fi citita diferit de la persoana la persoana decat altii, fiindca orice om ma poate mula pe ceea ce si-ar dori sa fiu, si ajunge sa ma vada intr-o lumina care imi umbreste toate celelalte fatete. Cred ca sunt slefuita multifatetat, cred ca inca mai am de cizelat suprafata, inca mai am de dat forma, inca mai am sclipiri de aratat.
Si mai cred ca la un moment dat chiar o sa gasesc reflectorul care sa ma puna in lumina potrivita, cu toate fatetele mele, cu toate scanteile, si care sa ma invete sa-mi dau o forma mai necolturoasa, mai usor de manevrat, mai frumos de purtat, mai placut de privit.

Scumpi ;;)

Si mie. Si eu. Tot ca tine, Mongo, da' nu stiu sa ma exprim.


Acum, ca am cazut de acord, putem reveni la ..........

La Sol pe portativ

Minunata mea realitate se compune din ritm si miscare. E o realitate melodioasa, dansabila, pe care o savurez in fiecare zi. E un portativ pe care doar eu stiu sa-l cant, si sunt putini cei care inteleg cum sa il asculte. Se aude in culori, rasete, arome si senzatii, si explodeaza intr-o normalitate singulara, pe care o traiesc cu deliciu clipa de clipa, zi dupa zi, noapte dupa noapte.
Mi-e bine.

Zbor in pasi de dans prin viata...

Ploua infernal,
si noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau in luna lui Marte.
Peretii odaii erau
nelinistiti, sub desene in creta.
Sufletele noastre dansau
nevazute-ntr-o lume concreta.
O sa te ploua pe aripi, spuneai,
ploua cu globuri pe glob si prin vreme.
Nu-i nimic, iti spuneam, Lorelei,
mie-mi ploua zborul, cu pene.
Si ma-naltam. Si nu mai stiam unde-mi
lasasem in lume odaia.

Om liber, tu vei iubi intotdeauna marea

Pana sa plec din tara, trebuie sa mai ajung o data la mare. Vreau o mare pustie, un cer inalt, nisip aspru, scoici care sa-mi intepe picioarele. Chiar daca e frig. Vreau sa-mi pun mare pe buze, si sa-I simt gustul sarat, vreau sa stau pe mal, desculta, si sa inspir pana cand sarea imi invadeaza plamanii. Vreau o jumatate de ora de liniste, pe o plaja goala, vreau sa bata vantul, vreau sa ma intind in nisip, vreau sa ascult valurile, vreau sa ma linistesc acolo. Vreau sa-mi ingrop o parte din suflet in nisip inainte sa plec…Sa-l las acolo, in grija ei, si sa il iau inapoi curatat cand ma intorc… Vreau sa traiesc marea cu toate simturile. Vreau sa vad marea dezbracata de oameni, vreau s-o vad goala, vreau s-o vad trista, vreau s-o vad. Vreau sa vad marea asa cum e ea, cand e singura, cand nu incearca sa impresioneze pe nimeni, cand nu incearca sa faca fata multimilor, cand nu e gazda primitoare, cand plange parasita de turisti, cand nu mai e in centrul atentiei. Vreau sa vad marea cum e ea mai frumoasa, asa cum vezi o femeie somnoroasa dimineata intre cearsafuri. Vreau s-o vad ramasa asa, fara soare, ea singura cu ea, inghetata, plansa, agitata, deprimata, pierduta... Vreau sa-i fur o jumatate de ora din cele 4-5 luni de liniste pe care si le rezerva pe an, vreau sa ma invete cum isi revine de fiecare data, an dupa an, dupa ce o ravasesc atatea mii de suflete, dupa ce o calca in picioare, dupa ce e tarfa tuturor atatea luni, cum se pune inapoi pe picioare, cum se curata, cum revine in fiecare primavara zambitoare, stralucitoare, cum iese la rampa....Vreau s-o vad in culise...dezbracata de machiaj, nervoasa si obosita... Si apoi sa plec linistita, cu gandurile mele, cu nelinistile mele, cu nervii mei si cu increderea mea in mult, mult mai bine....

Sound of goodbye

Sometimes the sound of goodbye is louder than any drumbeat

Si asa incepe totul. In sunet de fanfara: sunt trompete, surle, trambite, tromboane, pe alocuri si cate un acordeon. Sunt tobe, chitari, clape razlete de pian, sunt violoncele, violine, sunt iarasi tobe (nu, nu akrapovic), iarasi trompete…E o galagie infernala care-mi face neuronii sa danseze intr-un ritm la care nu ma pot (inca) alinia – now that’s something new.
Am cautat liniste si nu am gasit. M-am ingropat undeva, am fugit de orice raza de lumina care a incercat sa se strecoare printre pietrele de deasupra mea, continui sa fug, cat de departe pot, catre un soare pe care nu l-am mai vazut, si care riste sa ma inghete daca nu continui sa dansez fara ritm pe muzica asta fara noima.
Stiu ca imi voi intoarce spatele unor oameni care si-au rupt bucatele de carne pentru mine, si asta doar pentru ca fug de o realitate falsa. Ma bantuie strigoi la care nu am vrut eu sa renunt, de care am tinut eu cu dintii, si in cavoul carora am intrat eu cu forta. Ma urmaresc singura, eu pe mine…
M-am uitat la poze azi… Vad o fata foarte familiara, e ca si cum m-as vedea pe mine in oglinda….vad niste ochi care mi-s inca dragi, vad niste maini pe care le-am sarutat ani in sir, si pe care as fi continuat sa le sarut inca 10 vieti de acum inainte… E ciudat: ma uit la un strain foarte cunoscut, care are ochii copilului pe care as fi vrut sa il am. Sunt goala.
Nu pot decat sa sper ca o sa fac treaba asta sa merite. Sa treaca ani, sa fie cald, sa fie liniste, sa fie vis, si sa am puterea sa dau un telefon: “Merci ca m-ai facut atat de nefericita cat sa am curajul sa imi gasesc fericirea.”.
Pentru asta plec, pentru asta sterg, pentru asta fug. O sa fiu primul om care isi va indeplini scopul in viata cu 0.9 lire pe minut.

De dupa umbra de rimel

What’s gone and what’s left

Trecura alte 3 luni. S-au scurs in poticniri, caderi, ridicari, impiedicari, alte ridicari, mers taras, iar cazaturi, iar ridicari, mers drept, intotdeauna cu coloana dreapta, dar cu capul plecat. Niciodata nu m-am resemnat ca in lunile astea. Nu m-am blocat, nu m-am mai intrebat de ce. Nu am mai incercat sa gasesc solutii. Nu am mai incercat sa gasesc raspunsuri. Am mers, asa, din inertie, inainte, chiar daca mai mult am batut pasul pe loc. Nici furtuna n-a mai fost, doar am lasat apele sa se linisteasca, pana au murit… inca nu de tot.
N-am mai vrut sa scriu, n-am mai vrut sa gandesc, n-am mai simtit nevoia sa pun ordine in nimic. Nu m-am mai amortit, nu mi-am mai anesteziat trairile, nu le-am amplificat, nu mi-am drogat senzatiile. Le-am lasat. Doar m-am lasat. Astept sa ma ridic din gramada asta de cenusa. Focul vechi a ars, a ars, pana m-a ars si pe mine, de tot, pielea intai, muschii, sangele, tot, pana la ultimul os. As vrea sa ma nasc altfel, as vrea sa renasc altceva. As vrea sa ma nasc fara coada, as vrea sa nu mai iau foc niciodata, as vrea sa zbor mai usor, mai alb-negru, as vrea sa nu mai imi colorez traiectoriile, as vrea sa nu mai ard. Doare procesul asta de curatire. Vreau sa traiesc mediocru. M-am saturat de caldura.
E momentul sa fac un bilant, nu foarte detaliat, nu foarte gandit, mi-e lene sa gandesc.
Din tot ce eram a ramas obsesia pentru tango, inca imi caut dansatorul pereche…Inca visez la un Pacino, inca plang daca vad Scent of a Woman, inca se infioara carnea pe clape de pian, inca vreau la tango. Au mai ramas oarecare doruri nostalgice de coclau, nu prea intense, totusi. E mai mult un reflex, dar nu mi-e dor sa simt un montagne-russe offroad. Ultima cazatura, ca de obicei, m-a lasat facuta tandari, rupta unde putea sa doara mai tare…ca de obicei, a coincis cu rupturi fizice si accidente concrete. A mai ramas o ambitie mocnita de a-mi demonstra ca ma ridic, si calaresc mai departe, cu aripile deschise deasupra ghidonului. A mai ramas o frica de drum drept. Nu mai vreau nici drum drept. Nu mai vreau viteza, nu mai vreau nici namol. Vreau in continuare plimbare, dar vreau o plimbare safe. As vrea o plimbare fara destinatie concreta. As vrea o plimbare in care singurul punct pe harta sa fie cel din care plec.
A plecat Rontz. Se plimba cu motoreta prin ceruri, si injura primarul ca n-are grija sa niveleze norii. Altfel n-are cum sa fie…Nu am plans, nu am jelit, nu m-am izolat. Am inceput acum sa realizez ca nu mai e. Sunt necajita. Nu trista, nu sufar, nu ma doare sufletul sa mi se rupa. Dar sunt necajita. Nu am vrut sa ma duc sa-l vad intins pe spate in sicriu. Mi se inunda creierul de imaginea lui cu ochii inchisi si mainile pe piept, si scutur din cap ca sa se duca dracu’… Nu vreau sa fiu acolo, sa il vad asa, si sa scutur din cap degeaba.
Cu toate astea, nu sufar. Nu mai sufar din nimic. Parca sunt intr-un balon de sapun. Ca orice balon de sapun, se poate sparge usor, si pot ajunge iar la mine toate cate au fost, sunt si vor mai fi. Dar, culmea, nu ma gandesc la asta. Merg din inertie. Nu imi impun sa nu gandesc. Nu imi impun sa gandesc. Nu mai imi impun nimic.
Nu vreau ceva anume, dar nici nu pot spune ca nu vreau nimic. As vrea ceva, dar nu stiu ce. Nu pot sa pun degetul pe obiective, cum faceam pana acum. Nu mai pretind ca stiu ce m-ar face fericita. Nu mai mi-e frica de nefericire, dar nici nu mai imi caut fericirea. Inca sper sa invat tango… Dar e departe tangoul meu.
What’s gone? What’s left?