sâmbătă, 28 februarie 2009
It was worth waiting \:D/
Wrong, wrong, wrong! \:D/
I was born with the wrong sign
In the wrong house
With the wrong ascendancy
I took the wrong road
That led to the wrong tendencies
I was in the wrong place at the wrong time
For the wrong reason and the wrong rhyme
On the wrong day of the wrong week
I used the wrong method with the wrong technique
\:D/\:D/\:D/\:D/
There's something wrong with me chemically
Something wrong with me inherently
The wrong mix in the wrong genes
I reached the wrong ends by the wrong means
It was the wrong plan
In the wrong hands
With the wrong theory for the wrong man
The wrong lies, on the wrong vibes
The wrong questions with the wrong replies
Wrong
Wrong \:D/\:D/\:D/\:D/
I was marching to the wrong drum
With the wrong scum
Pissing out the wrong energy
Using all the wrong lines
And the wrong signs
With the wrong intensity
I was on the wrong page of the wrong book
With the wrong rendition of the wrong hook
Made the wrong move, every wrong night
With the wrong tune played till it sounded right yeah
\:D/\:D/\:D/\:D/\:D/
I was born with the wrong sign
In the wrong house
With the wrong ascendancy
I took the wrong road
That led to the wrong tendencies
I was in the wrong place at the wrong time
For the wrong reason and the wrong rhyme
On the wrong day of the wrong week
I used the wrong method with the wrong technique
Wrong!
vineri, 27 februarie 2009
marți, 24 februarie 2009
Solutia!
Cautand citate pentru un eseu pe tema "Do clothes make the man?", am gasit solutia, intr-un citat de Bill Blass:“When in doubt, wear red.”
duminică, 22 februarie 2009
BB
Ce ti-e si cu iubirile astea... Am o prietena ( si acum vorbesc serios, nu am intrat in aria "I know people who know people") care considera ea, asa, ca, dupa ce logodnicul i-a dat-o peste ochi, a anulat nunta, a mers cativa ani in paralel cu ea si cu alta logodnica :)))))), este cazul...sa se mai intalneasca cu el, pentru binele ei psihic, pe termen scurt. Ca sa aiba o tranzitie mai usoara...de la starea de bride-to-be la starea de femeie inselata si lasata cu rochia de nunta in dulap.
Ma, acum, am mai auzit cazuri...foarte multe chiar, de "ne-am despartit, dar am continuat sa ne intalnim, pe ascuns, fara sa stie nimeni..."...la majoritatea prietenelor mele, si, evident, si la mine...dar asta la frumoasa varsta de...16 ani, 17 ani, 18 ani PUNCT. Atunci cand ruptura relatiei implica... "Nu ma mai asteapta seara sa ma ia de la ore, ca mi-a pierdut caietul de teme la fizica", in niciun caz "Mama, nu ma mai marit, zi-i lu bunica si rudelor din Moldova, ca asta se mai insoara cu una peste 2 saptamani".
Nu sunt vreo perfecta, din punctul asta de vedere. Nu sunt nici vreo principiala. Am fost amanta timp de 5 ani. Stiam de unde am plecat, stiam in ce ma bag, mi-am gasit scuze pentru fiecare intalnire, pentru fiecare convorbire telefonica, pentru fiecare prelungire inutila a pseudo-relatiei cu care ma auto-incatusasem. Intre noi fie vorba, acum mi se pare absolut injositoare si dureroasa perioada aia, este acel lucru din viata din care am invatat foarte multe despre lume, si despre mine, dar pe care l-am lasat in trecut, si la care nu m-as intoarce NICIODATA. Nici daca alternativa ar fi singuratate pe viata. Nici macar nu imi mai gasesc scuze pentru ea. Nici nu le mai accept pe cele pe care le practicam atunci. Nici macar nu pot sa spun "eram mica". Pot sa concluzionez acum, dupa ce am terminat definitiv si irevocabil cu orice urma de sentiment (iubire sau ura) fata de insuratelul in cauza, ca singurele situatii in care o femeie poate fi amanta si avea un psihic linistit, sunt daca urmareste bani sau promovare in cariera. Altfel te arzi. Rau! Este imposibil ca dupa o anumita perioada de sex constant sa nu te atasezi, macar un pic, emotional, nu vorbesc despre vreo pasiune nebuna, ci de obisnuinta, iar in cazul in care esti indragostita de la inceput, esti pierduta de la T0. Nu despre asta vorbeam, insa.
Acum, compatimesc amantele, indiferent de motivele pe care le au. Obisnuiam sa spun ca "cel putin nu eu sunt aia inselata" (vezi pe undeva p-aici ), si obisnuiam sa dispretuiesc "proastele care stau acasa si nu sunt in stare sa isi tina barbatii langa ele" (shame on me for that). Nu e deloc asa. "Proasta aia d-acasa" macar nu stie (daca are un barbat cu bun simt langa ea), proastele de amante sunt alea care se chinuie, care si-l imagineaza cu nevasta in pat, care nu au cum sa sune daca fac accident cu masina, daca trebuie sa ajunga la spital, daca au o zi proasta la serviciu, sau daca pur si simplu vor sa se futa. Sunt alea despre care se vorbeste urat, sunt alea care se bucura de un amarat de mesaj de Craciun, sunt alea care dorm singure in fiecare noapte, sunt alea pentru care o noapte cu stay-over echivaleaza cu un concediu bine planificat, sunt alea carora li se castreaza toata feminitatea, fiind reduse la unul doua, sau trei orificii cu plansete pitigaiate. Una peste alta, sunt alea care se baga cu buna stiinta in asta, care isi accepta statutul de paria emotional de la bun inceput. Nu au dreptul sa sufere pentru asta, desi sufera ca dracu, din simplul motiv logic si de bun simt, ca AU STIUT. De asta nu pot sa inteleg o femeie care, dupa ce i se naruie visele legate de o viata intreaga de fericire, dupa ce face credite pentru constructie de casa, dupa ce vorbeste cu arhitecti, dupa ce cauta restaurante, dupa ce isi face rochie, dupa ce... ce... ce...., trece singura la doua intalniri fugare pe luna, cu un barbat care si-a retras in mod automat toata afectiunea, pentru o senzatie de "confort psihic pe termen scurt", materializata intr-o partida de sex caldut.
Sunt de parere ca viata este un lung sir de compromisuri. Avem de ales ce compromisuri facem, si pentru ce, sau pentru cine. Ele trebuie facute. Exista insa un cost de oportunitate (da, sunt economista) al acestora. Trebuie sa punem in balanta sacrificiile pe care le facem in urma alegerilor noastre, si sa facem alegerea care implica cel mai mic sacrificiu (the lowest opportunity cost). Nu mi se pare exagerat sa renunt la o placere a mea, oricat de importanta ar fi pentru mine, ca sa ii fac o placere barbatului pe care il iubesc, care ma iubeste, si care, cel mai probabil, ar face acelasi lucru pentru mine. Mi se pare insa, o lipsa totala de respect fata de propria persoana, sa imi sacrific linistea interioara pentru un dobitoc care imi da la schimb onoarea de a-l invata ce sa faca cu propria pula. "Cap ai, minte ce-ţi mai trebuie?"
Ma, acum, am mai auzit cazuri...foarte multe chiar, de "ne-am despartit, dar am continuat sa ne intalnim, pe ascuns, fara sa stie nimeni..."...la majoritatea prietenelor mele, si, evident, si la mine...dar asta la frumoasa varsta de...16 ani, 17 ani, 18 ani PUNCT. Atunci cand ruptura relatiei implica... "Nu ma mai asteapta seara sa ma ia de la ore, ca mi-a pierdut caietul de teme la fizica", in niciun caz "Mama, nu ma mai marit, zi-i lu bunica si rudelor din Moldova, ca asta se mai insoara cu una peste 2 saptamani".
Nu sunt vreo perfecta, din punctul asta de vedere. Nu sunt nici vreo principiala. Am fost amanta timp de 5 ani. Stiam de unde am plecat, stiam in ce ma bag, mi-am gasit scuze pentru fiecare intalnire, pentru fiecare convorbire telefonica, pentru fiecare prelungire inutila a pseudo-relatiei cu care ma auto-incatusasem. Intre noi fie vorba, acum mi se pare absolut injositoare si dureroasa perioada aia, este acel lucru din viata din care am invatat foarte multe despre lume, si despre mine, dar pe care l-am lasat in trecut, si la care nu m-as intoarce NICIODATA. Nici daca alternativa ar fi singuratate pe viata. Nici macar nu imi mai gasesc scuze pentru ea. Nici nu le mai accept pe cele pe care le practicam atunci. Nici macar nu pot sa spun "eram mica". Pot sa concluzionez acum, dupa ce am terminat definitiv si irevocabil cu orice urma de sentiment (iubire sau ura) fata de insuratelul in cauza, ca singurele situatii in care o femeie poate fi amanta si avea un psihic linistit, sunt daca urmareste bani sau promovare in cariera. Altfel te arzi. Rau! Este imposibil ca dupa o anumita perioada de sex constant sa nu te atasezi, macar un pic, emotional, nu vorbesc despre vreo pasiune nebuna, ci de obisnuinta, iar in cazul in care esti indragostita de la inceput, esti pierduta de la T0. Nu despre asta vorbeam, insa.
Acum, compatimesc amantele, indiferent de motivele pe care le au. Obisnuiam sa spun ca "cel putin nu eu sunt aia inselata" (vezi pe undeva p-aici ), si obisnuiam sa dispretuiesc "proastele care stau acasa si nu sunt in stare sa isi tina barbatii langa ele" (shame on me for that). Nu e deloc asa. "Proasta aia d-acasa" macar nu stie (daca are un barbat cu bun simt langa ea), proastele de amante sunt alea care se chinuie, care si-l imagineaza cu nevasta in pat, care nu au cum sa sune daca fac accident cu masina, daca trebuie sa ajunga la spital, daca au o zi proasta la serviciu, sau daca pur si simplu vor sa se futa. Sunt alea despre care se vorbeste urat, sunt alea care se bucura de un amarat de mesaj de Craciun, sunt alea care dorm singure in fiecare noapte, sunt alea pentru care o noapte cu stay-over echivaleaza cu un concediu bine planificat, sunt alea carora li se castreaza toata feminitatea, fiind reduse la unul doua, sau trei orificii cu plansete pitigaiate. Una peste alta, sunt alea care se baga cu buna stiinta in asta, care isi accepta statutul de paria emotional de la bun inceput. Nu au dreptul sa sufere pentru asta, desi sufera ca dracu, din simplul motiv logic si de bun simt, ca AU STIUT. De asta nu pot sa inteleg o femeie care, dupa ce i se naruie visele legate de o viata intreaga de fericire, dupa ce face credite pentru constructie de casa, dupa ce vorbeste cu arhitecti, dupa ce cauta restaurante, dupa ce isi face rochie, dupa ce... ce... ce...., trece singura la doua intalniri fugare pe luna, cu un barbat care si-a retras in mod automat toata afectiunea, pentru o senzatie de "confort psihic pe termen scurt", materializata intr-o partida de sex caldut.
Sunt de parere ca viata este un lung sir de compromisuri. Avem de ales ce compromisuri facem, si pentru ce, sau pentru cine. Ele trebuie facute. Exista insa un cost de oportunitate (da, sunt economista) al acestora. Trebuie sa punem in balanta sacrificiile pe care le facem in urma alegerilor noastre, si sa facem alegerea care implica cel mai mic sacrificiu (the lowest opportunity cost). Nu mi se pare exagerat sa renunt la o placere a mea, oricat de importanta ar fi pentru mine, ca sa ii fac o placere barbatului pe care il iubesc, care ma iubeste, si care, cel mai probabil, ar face acelasi lucru pentru mine. Mi se pare insa, o lipsa totala de respect fata de propria persoana, sa imi sacrific linistea interioara pentru un dobitoc care imi da la schimb onoarea de a-l invata ce sa faca cu propria pula. "Cap ai, minte ce-ţi mai trebuie?"
sâmbătă, 21 februarie 2009
vineri, 20 februarie 2009
O
Vreau perfectul si mai mult de atat. Vreau o sfera la care indiferent cum m-as uita, sa vad o suprafata la fel de neteda, sa aiba aceeasi curbura, aceeasi culoare, aceeasi transparenta. Nu vreau o sfera crescenda. Vreau ceva uniform, constant, si care sa nu isi piarda din opacitate pe parcurs. Intr-o mare de forme fisurate, cu colturi ascutite, alambicate, in diverse nuante si reflexe adaptabile unghiului luminii, as vrea sa-mi unesc propria incoerenta intr-o sfera absolut perfecta. Este in logica firii ca pe masura ce se rostogoleste, suprafata ei sa se toceasca la frecarea cu planul pe care evolueaza. Sunt constienta ca miscarea ei nu este independenta de actiunile mele. As vrea sa o pot ghida cumva, astfel incat eroziunea asta sa pastreze un nivel proportional cu restul ei, pe fiecare milimetru patrat al suprafetei. Ca la orice propulsie, sfera are un elan mai mare in momentul in care este aruncata, apoi, pe masura ce fortele respective scad, miscarea ei se incetineste, si, probabil intr-un final....cade, daca nu este sustinuta corespunzator. Ei bine, tocmai aici intervine problema. Eu cu fizica nu le-am avut niciodata. Nu stiu sa calculez cat de mult avant ar trebui sa-i dau, cati centimetri in stanga sau in dreapta ar trebui sa ii deviez traiectoria, dar sunt convinsa, absolut convinsa, ca nu o pot intretine eu singura.
Am recitit acum posturile mai vechi. Vad ca m-a obsedat dintotdeauna munca in echipa. Nu s-a schimbat nimic, nici acum.
Am recitit acum posturile mai vechi. Vad ca m-a obsedat dintotdeauna munca in echipa. Nu s-a schimbat nimic, nici acum.
miercuri, 18 februarie 2009
sâmbătă, 14 februarie 2009
miercuri, 11 februarie 2009
duminică, 1 februarie 2009
Completeness
Traim intr-o lume incarcata de asa zisele boli moderne: anxietate, depresie, anorexie, bulimie, paranoia si alte afectiuni ale sistemului nervos. In ziua de azi, fiecare persoana trecuta de...10 ani, indiferent de religie, varsta si stil de viata, sufera de una din pseudo bolile psihice induse si promovate (daaa!!! pro-mo-va-te!!!) de media. Peste tot, toata lumea e deprimata, stresata, ocupata, grabita, nu exista om care sa nu fi suferit cel putin un atac de panica, orice persoana gandeste ca are nevoie de psiholog, fiecare vrea sa se trateze de niste stari mai mult sau mai putin auto-induse. Ni s-a atras atentia asupra existentei unor boli de care predecesorii nostri nu stiau, drept urmare, am devenit ipohondri. Ne analizam senzatiile, cautand semne de boala, si ne autodiagnosticam: "Sunt ingrozitor de deprimata. Cred ca am nevoie de un calmant." In trecut, un kilogram in plus, era un kilogram in plus; astazi este o tragedie estetica, care ne trimite la spital. O despartire era o despartire; astazi este o drama interioara care ne trimite la psiholog. Suntem dresati sa cautam o perfectiune pe care nu o putem atinge (?), nu suntem niciodata multumiti de noi, si consideram fiecare incetinire contextuala drept un grav esec personal.Nu ne spune nimeni, iar noua ne este lene sa gandim, obisnuiti fiind sa luam totul de-a 
gata, ca perfectiunea este intotdeauna relativa. Ea exista numai raportata la ceva. La Femme Assise Au Jardin a lui Picasso, unul din cele mai scumpe tablouri din lume, ar fi ridicol de expus intr-una din casele traditionale, perfecte in mediul lor, de la Muzeul Satului.
Ne chinuim sa atingem perfectiunea, raportandu-ne la niste modele pe care societatea asta imperfecta, ni le vara pe gat, in loc sa raportam perfectiunea la noi insine. Sa stabilim ce anume vrem noi sa fim, si ce ne dorim sa fie cei din jurul nostru, raportat la nevoile noastre, nu la ale altora.
Cam asta este maximul de compromis pe care as fi fost dispusa sa il fac: sa accept ceva perfect pentru mine, desi imperfect in acceptiunea sociala, convinsa oricum de faptul ca perfectiunea este relativa. Iar ca punct de raportare, m-am ales pe mine, in loc sa aleg niste idei colective pe care, la momentul t0 le consideram desuete.
Apoi, constransa de experienta si de varsta, probabil, m-am vazut pusa in situatia de a schimba elementul fix. Si anume, punctul de raportare. Am vrut sa incerc o viata perfecta din punct de vedere social... Rezultatul? Nu am rezistat nici macar o luna.
Nu m-am gandit niciun moment ca va veni o zi cand nu va mai fi nevoie sa fac niciun fel de compromis. Desi este real, tangibil si cotidian, si acum mi se pare absurd. Nu exista contexte perfecte, nu exista situatii perfecte, nu exista persoane perfecte, si sub nicio forma, nu exista relatii perfecte. Cu toate astea, sunt, printr-un context perfect, intr-o situatie perfecta, cu o persoana perfecta, intr-o relatie perfecta. La ce ma raportez? La mine, la altii, la ideile mele dintotdeauna, la ideile general acceptate, la ce mi-am dorit si n-am crezut ca e posibil, la ce se cade si la ce nu se cade, la ce e bine pentru mine, si la ce e bine, in acceptiunea clasica a conceptului de "bine". Oriunde as aseza tabloul asta, da bine. Il mut din camera in camera, din casa in casa, din oras in oras, de la o cultura la alta, si... e bine. Am senzatia ca traiesc viata altcuiva, ca o privesc de afara, ca vad imaginea aia perfecta, care se afiseaza in public, si desi am fost dintotdeauna convinsa ca astfel de fructe sunt putrede in interior, tot musc din fructul din mana mea si vad ca este... perfect: copt cat trebuie, dulce cat trebuie, acru cat trebuie...cum trebuie.
gata, ca perfectiunea este intotdeauna relativa. Ea exista numai raportata la ceva. La Femme Assise Au Jardin a lui Picasso, unul din cele mai scumpe tablouri din lume, ar fi ridicol de expus intr-una din casele traditionale, perfecte in mediul lor, de la Muzeul Satului.Ne chinuim sa atingem perfectiunea, raportandu-ne la niste modele pe care societatea asta imperfecta, ni le vara pe gat, in loc sa raportam perfectiunea la noi insine. Sa stabilim ce anume vrem noi sa fim, si ce ne dorim sa fie cei din jurul nostru, raportat la nevoile noastre, nu la ale altora.
Cam asta este maximul de compromis pe care as fi fost dispusa sa il fac: sa accept ceva perfect pentru mine, desi imperfect in acceptiunea sociala, convinsa oricum de faptul ca perfectiunea este relativa. Iar ca punct de raportare, m-am ales pe mine, in loc sa aleg niste idei colective pe care, la momentul t0 le consideram desuete.
Apoi, constransa de experienta si de varsta, probabil, m-am vazut pusa in situatia de a schimba elementul fix. Si anume, punctul de raportare. Am vrut sa incerc o viata perfecta din punct de vedere social... Rezultatul? Nu am rezistat nici macar o luna.
Nu m-am gandit niciun moment ca va veni o zi cand nu va mai fi nevoie sa fac niciun fel de compromis. Desi este real, tangibil si cotidian, si acum mi se pare absurd. Nu exista contexte perfecte, nu exista situatii perfecte, nu exista persoane perfecte, si sub nicio forma, nu exista relatii perfecte. Cu toate astea, sunt, printr-un context perfect, intr-o situatie perfecta, cu o persoana perfecta, intr-o relatie perfecta. La ce ma raportez? La mine, la altii, la ideile mele dintotdeauna, la ideile general acceptate, la ce mi-am dorit si n-am crezut ca e posibil, la ce se cade si la ce nu se cade, la ce e bine pentru mine, si la ce e bine, in acceptiunea clasica a conceptului de "bine". Oriunde as aseza tabloul asta, da bine. Il mut din camera in camera, din casa in casa, din oras in oras, de la o cultura la alta, si... e bine. Am senzatia ca traiesc viata altcuiva, ca o privesc de afara, ca vad imaginea aia perfecta, care se afiseaza in public, si desi am fost dintotdeauna convinsa ca astfel de fructe sunt putrede in interior, tot musc din fructul din mana mea si vad ca este... perfect: copt cat trebuie, dulce cat trebuie, acru cat trebuie...cum trebuie.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
