Games we play

Suntem educati de mici sa ne antrenam mintile cu diverse joculete de imaginatie: joculetele cu cuburi, cu forme, cu cifre si cu desene, pentru a ne dezvolta cumva gandirea. Apoi lucrurile evolueaza, si incepem sa ne jucam cu alti copii, construim casute, ne impartim pe echipe, jucam "flori, fete sau baieti," "telefonul fara fir", carti, si alte jocuri menite sa ne invete sa socializam si sa avem un oarecare spirit de echipa, asa zisele jocuri de societate. Mai crestem un pic, si incepem sa jucam jocuri in doi, moment in care incepe sa ni se dezvolte spiritul de competitie. Pe masura ce crestem, aceste jocuri pot fi dinamice (tenis, dans sportiv) sau statice (table, sah)... Apoi mai crestem un pic, si incepem sa jucam alte jocuri in doi: relatiile de cuplu...care, din punctul meu de vedere, sunt suma tuturor jocurilor cu care ne-am invatat de mici ( jocuri de imaginatie cand elaboram strategia de cucerire, jocuri de societate, cand invatam cum sa integram proaspatul NOI, in anturajele lui TU si EU, si jocul in doi: dinamic, cum am spus aici, si static, cum am sugerat aici, aici si aici. In afara de ritualul de imperechere inradacinat in structurile noastre genetice, ca mamifere, jocurile cu care suntem obisnuiti de mici sunt un preludiu care ne antreneaza, de fapt, pentru a incepe, pastra si termina (?!?!?) o relatie.

De ce ne jucam? Pai ne putem juca pentru a goni plictiseala, pentru ca, antropologic, suntem vanatori, si deci, adoram competitia, sau pentru miza pusa in joc. Daca simplificam un pic rationamentul, o relatie, pana la urma, este un joc. Din toate motivele mentionate mai sus. Mai precis: ne putem implica intr-o relatie pentru ca ne plictisim singuri, putem construi o relatie de dragul jocului, a alergaturii dupa nou, dupa inaccesibil, desi nu avem nicio miza pusa in joc, sau ne putem implica intr-o adevarata vanatoare de dragul unei prazi pe care ne-o dorim. Final.
Ca si in cazul jocurilor propriu-zise, motivul pentru care "ne bagam in joc" este, in general, o combinatie a celor trei de mai sus: pentru ca ne cautam companie, pentru ca o gasim, si pentru ca, cu cat este miza mai greu de atins, ne satisface si nevoia fireasca de vanatoare.
De fapt, ne jucam de la inceput pana la sfarsit. Ne stabilim singuri cat de valoroasa este miza pentru care ne luptam, fiindca de cele mai multe ori, ea este fie supra fie subevaluata. In functie de cat de mult ne dorim sa castigam premiul, ne stabilim strategia de joc, si intram in competitie cu mai mult sau mai putin aplomb. Sunt mai multe tipologii de jucatori: defensivi /ofensivi; cei care joaca doar de dragul jocului / cei care au ca unic scop castigul, cei de cursa lunga /cei de cursa scurta, dar in functie de cat de mare este dorinta de a castiga, stilurile se pot schimba foarte usor. Putem incerca sa anticipam miscarile adversarului, ne putem lupta cu el, putem pierde, putem castiga, pentru ca apoi sa avem surpriza ca premiul sa fie de fapt un nimic ambalat frumos, si tocmai pentru a elimina aceste riscuri, putem coopera cu asa zisul adversar, pentru ca, profesionistii stiu, jocul in sine aduce mai multa satisfactie decat orice castig.