Traim intr-o lume incarcata de asa zisele boli moderne: anxietate, depresie, anorexie, bulimie, paranoia si alte afectiuni ale sistemului nervos. In ziua de azi, fiecare persoana trecuta de...10 ani, indiferent de religie, varsta si stil de viata, sufera de una din pseudo bolile psihice induse si promovate (daaa!!! pro-mo-va-te!!!) de media. Peste tot, toata lumea e deprimata, stresata, ocupata, grabita, nu exista om care sa nu fi suferit cel putin un atac de panica, orice persoana gandeste ca are nevoie de psiholog, fiecare vrea sa se trateze de niste stari mai mult sau mai putin auto-induse. Ni s-a atras atentia asupra existentei unor boli de care predecesorii nostri nu stiau, drept urmare, am devenit ipohondri. Ne analizam senzatiile, cautand semne de boala, si ne autodiagnosticam: "Sunt ingrozitor de deprimata. Cred ca am nevoie de un calmant." In trecut, un kilogram in plus, era un kilogram in plus; astazi este o tragedie estetica, care ne trimite la spital. O despartire era o despartire; astazi este o drama interioara care ne trimite la psiholog. Suntem dresati sa cautam o perfectiune pe care nu o putem atinge (?), nu suntem niciodata multumiti de noi, si consideram fiecare incetinire contextuala drept un grav esec personal.Nu ne spune nimeni, iar noua ne este lene sa gandim, obisnuiti fiind sa luam totul de-a 
gata, ca perfectiunea este intotdeauna relativa. Ea exista numai raportata la ceva. La Femme Assise Au Jardin a lui Picasso, unul din cele mai scumpe tablouri din lume, ar fi ridicol de expus intr-una din casele traditionale, perfecte in mediul lor, de la Muzeul Satului.
Ne chinuim sa atingem perfectiunea, raportandu-ne la niste modele pe care societatea asta imperfecta, ni le vara pe gat, in loc sa raportam perfectiunea la noi insine. Sa stabilim ce anume vrem noi sa fim, si ce ne dorim sa fie cei din jurul nostru, raportat la nevoile noastre, nu la ale altora.
Cam asta este maximul de compromis pe care as fi fost dispusa sa il fac: sa accept ceva perfect pentru mine, desi imperfect in acceptiunea sociala, convinsa oricum de faptul ca perfectiunea este relativa. Iar ca punct de raportare, m-am ales pe mine, in loc sa aleg niste idei colective pe care, la momentul t0 le consideram desuete.
Apoi, constransa de experienta si de varsta, probabil, m-am vazut pusa in situatia de a schimba elementul fix. Si anume, punctul de raportare. Am vrut sa incerc o viata perfecta din punct de vedere social... Rezultatul? Nu am rezistat nici macar o luna.
Nu m-am gandit niciun moment ca va veni o zi cand nu va mai fi nevoie sa fac niciun fel de compromis. Desi este real, tangibil si cotidian, si acum mi se pare absurd. Nu exista contexte perfecte, nu exista situatii perfecte, nu exista persoane perfecte, si sub nicio forma, nu exista relatii perfecte. Cu toate astea, sunt, printr-un context perfect, intr-o situatie perfecta, cu o persoana perfecta, intr-o relatie perfecta. La ce ma raportez? La mine, la altii, la ideile mele dintotdeauna, la ideile general acceptate, la ce mi-am dorit si n-am crezut ca e posibil, la ce se cade si la ce nu se cade, la ce e bine pentru mine, si la ce e bine, in acceptiunea clasica a conceptului de "bine". Oriunde as aseza tabloul asta, da bine. Il mut din camera in camera, din casa in casa, din oras in oras, de la o cultura la alta, si... e bine. Am senzatia ca traiesc viata altcuiva, ca o privesc de afara, ca vad imaginea aia perfecta, care se afiseaza in public, si desi am fost dintotdeauna convinsa ca astfel de fructe sunt putrede in interior, tot musc din fructul din mana mea si vad ca este... perfect: copt cat trebuie, dulce cat trebuie, acru cat trebuie...cum trebuie.
gata, ca perfectiunea este intotdeauna relativa. Ea exista numai raportata la ceva. La Femme Assise Au Jardin a lui Picasso, unul din cele mai scumpe tablouri din lume, ar fi ridicol de expus intr-una din casele traditionale, perfecte in mediul lor, de la Muzeul Satului.Ne chinuim sa atingem perfectiunea, raportandu-ne la niste modele pe care societatea asta imperfecta, ni le vara pe gat, in loc sa raportam perfectiunea la noi insine. Sa stabilim ce anume vrem noi sa fim, si ce ne dorim sa fie cei din jurul nostru, raportat la nevoile noastre, nu la ale altora.
Cam asta este maximul de compromis pe care as fi fost dispusa sa il fac: sa accept ceva perfect pentru mine, desi imperfect in acceptiunea sociala, convinsa oricum de faptul ca perfectiunea este relativa. Iar ca punct de raportare, m-am ales pe mine, in loc sa aleg niste idei colective pe care, la momentul t0 le consideram desuete.
Apoi, constransa de experienta si de varsta, probabil, m-am vazut pusa in situatia de a schimba elementul fix. Si anume, punctul de raportare. Am vrut sa incerc o viata perfecta din punct de vedere social... Rezultatul? Nu am rezistat nici macar o luna.
Nu m-am gandit niciun moment ca va veni o zi cand nu va mai fi nevoie sa fac niciun fel de compromis. Desi este real, tangibil si cotidian, si acum mi se pare absurd. Nu exista contexte perfecte, nu exista situatii perfecte, nu exista persoane perfecte, si sub nicio forma, nu exista relatii perfecte. Cu toate astea, sunt, printr-un context perfect, intr-o situatie perfecta, cu o persoana perfecta, intr-o relatie perfecta. La ce ma raportez? La mine, la altii, la ideile mele dintotdeauna, la ideile general acceptate, la ce mi-am dorit si n-am crezut ca e posibil, la ce se cade si la ce nu se cade, la ce e bine pentru mine, si la ce e bine, in acceptiunea clasica a conceptului de "bine". Oriunde as aseza tabloul asta, da bine. Il mut din camera in camera, din casa in casa, din oras in oras, de la o cultura la alta, si... e bine. Am senzatia ca traiesc viata altcuiva, ca o privesc de afara, ca vad imaginea aia perfecta, care se afiseaza in public, si desi am fost dintotdeauna convinsa ca astfel de fructe sunt putrede in interior, tot musc din fructul din mana mea si vad ca este... perfect: copt cat trebuie, dulce cat trebuie, acru cat trebuie...cum trebuie.
Un comentariu:
bravo
mai tii minte ce ti-am zis mai demult, cand erai la inceput? ai ras! acu rad io! da de fericire :)
te iubeste sotia ta
Trimiteți un comentariu