Ce ti-e si cu iubirile astea... Am o prietena ( si acum vorbesc serios, nu am intrat in aria "I know people who know people") care considera ea, asa, ca, dupa ce logodnicul i-a dat-o peste ochi, a anulat nunta, a mers cativa ani in paralel cu ea si cu alta logodnica :)))))), este cazul...sa se mai intalneasca cu el, pentru binele ei psihic, pe termen scurt. Ca sa aiba o tranzitie mai usoara...de la starea de bride-to-be la starea de femeie inselata si lasata cu rochia de nunta in dulap.
Ma, acum, am mai auzit cazuri...foarte multe chiar, de "ne-am despartit, dar am continuat sa ne intalnim, pe ascuns, fara sa stie nimeni..."...la majoritatea prietenelor mele, si, evident, si la mine...dar asta la frumoasa varsta de...16 ani, 17 ani, 18 ani PUNCT. Atunci cand ruptura relatiei implica... "Nu ma mai asteapta seara sa ma ia de la ore, ca mi-a pierdut caietul de teme la fizica", in niciun caz "Mama, nu ma mai marit, zi-i lu bunica si rudelor din Moldova, ca asta se mai insoara cu una peste 2 saptamani".
Nu sunt vreo perfecta, din punctul asta de vedere. Nu sunt nici vreo principiala. Am fost amanta timp de 5 ani. Stiam de unde am plecat, stiam in ce ma bag, mi-am gasit scuze pentru fiecare intalnire, pentru fiecare convorbire telefonica, pentru fiecare prelungire inutila a pseudo-relatiei cu care ma auto-incatusasem. Intre noi fie vorba, acum mi se pare absolut injositoare si dureroasa perioada aia, este acel lucru din viata din care am invatat foarte multe despre lume, si despre mine, dar pe care l-am lasat in trecut, si la care nu m-as intoarce NICIODATA. Nici daca alternativa ar fi singuratate pe viata. Nici macar nu imi mai gasesc scuze pentru ea. Nici nu le mai accept pe cele pe care le practicam atunci. Nici macar nu pot sa spun "eram mica". Pot sa concluzionez acum, dupa ce am terminat definitiv si irevocabil cu orice urma de sentiment (iubire sau ura) fata de insuratelul in cauza, ca singurele situatii in care o femeie poate fi amanta si avea un psihic linistit, sunt daca urmareste bani sau promovare in cariera. Altfel te arzi. Rau! Este imposibil ca dupa o anumita perioada de sex constant sa nu te atasezi, macar un pic, emotional, nu vorbesc despre vreo pasiune nebuna, ci de obisnuinta, iar in cazul in care esti indragostita de la inceput, esti pierduta de la T0. Nu despre asta vorbeam, insa.
Acum, compatimesc amantele, indiferent de motivele pe care le au. Obisnuiam sa spun ca "cel putin nu eu sunt aia inselata" (vezi pe undeva p-aici ), si obisnuiam sa dispretuiesc "proastele care stau acasa si nu sunt in stare sa isi tina barbatii langa ele" (shame on me for that). Nu e deloc asa. "Proasta aia d-acasa" macar nu stie (daca are un barbat cu bun simt langa ea), proastele de amante sunt alea care se chinuie, care si-l imagineaza cu nevasta in pat, care nu au cum sa sune daca fac accident cu masina, daca trebuie sa ajunga la spital, daca au o zi proasta la serviciu, sau daca pur si simplu vor sa se futa. Sunt alea despre care se vorbeste urat, sunt alea care se bucura de un amarat de mesaj de Craciun, sunt alea care dorm singure in fiecare noapte, sunt alea pentru care o noapte cu stay-over echivaleaza cu un concediu bine planificat, sunt alea carora li se castreaza toata feminitatea, fiind reduse la unul doua, sau trei orificii cu plansete pitigaiate. Una peste alta, sunt alea care se baga cu buna stiinta in asta, care isi accepta statutul de paria emotional de la bun inceput. Nu au dreptul sa sufere pentru asta, desi sufera ca dracu, din simplul motiv logic si de bun simt, ca AU STIUT. De asta nu pot sa inteleg o femeie care, dupa ce i se naruie visele legate de o viata intreaga de fericire, dupa ce face credite pentru constructie de casa, dupa ce vorbeste cu arhitecti, dupa ce cauta restaurante, dupa ce isi face rochie, dupa ce... ce... ce...., trece singura la doua intalniri fugare pe luna, cu un barbat care si-a retras in mod automat toata afectiunea, pentru o senzatie de "confort psihic pe termen scurt", materializata intr-o partida de sex caldut.
Sunt de parere ca viata este un lung sir de compromisuri. Avem de ales ce compromisuri facem, si pentru ce, sau pentru cine. Ele trebuie facute. Exista insa un cost de oportunitate (da, sunt economista) al acestora. Trebuie sa punem in balanta sacrificiile pe care le facem in urma alegerilor noastre, si sa facem alegerea care implica cel mai mic sacrificiu (the lowest opportunity cost). Nu mi se pare exagerat sa renunt la o placere a mea, oricat de importanta ar fi pentru mine, ca sa ii fac o placere barbatului pe care il iubesc, care ma iubeste, si care, cel mai probabil, ar face acelasi lucru pentru mine. Mi se pare insa, o lipsa totala de respect fata de propria persoana, sa imi sacrific linistea interioara pentru un dobitoc care imi da la schimb onoarea de a-l invata ce sa faca cu propria pula. "Cap ai, minte ce-ţi mai trebuie?"
Ma, acum, am mai auzit cazuri...foarte multe chiar, de "ne-am despartit, dar am continuat sa ne intalnim, pe ascuns, fara sa stie nimeni..."...la majoritatea prietenelor mele, si, evident, si la mine...dar asta la frumoasa varsta de...16 ani, 17 ani, 18 ani PUNCT. Atunci cand ruptura relatiei implica... "Nu ma mai asteapta seara sa ma ia de la ore, ca mi-a pierdut caietul de teme la fizica", in niciun caz "Mama, nu ma mai marit, zi-i lu bunica si rudelor din Moldova, ca asta se mai insoara cu una peste 2 saptamani".
Nu sunt vreo perfecta, din punctul asta de vedere. Nu sunt nici vreo principiala. Am fost amanta timp de 5 ani. Stiam de unde am plecat, stiam in ce ma bag, mi-am gasit scuze pentru fiecare intalnire, pentru fiecare convorbire telefonica, pentru fiecare prelungire inutila a pseudo-relatiei cu care ma auto-incatusasem. Intre noi fie vorba, acum mi se pare absolut injositoare si dureroasa perioada aia, este acel lucru din viata din care am invatat foarte multe despre lume, si despre mine, dar pe care l-am lasat in trecut, si la care nu m-as intoarce NICIODATA. Nici daca alternativa ar fi singuratate pe viata. Nici macar nu imi mai gasesc scuze pentru ea. Nici nu le mai accept pe cele pe care le practicam atunci. Nici macar nu pot sa spun "eram mica". Pot sa concluzionez acum, dupa ce am terminat definitiv si irevocabil cu orice urma de sentiment (iubire sau ura) fata de insuratelul in cauza, ca singurele situatii in care o femeie poate fi amanta si avea un psihic linistit, sunt daca urmareste bani sau promovare in cariera. Altfel te arzi. Rau! Este imposibil ca dupa o anumita perioada de sex constant sa nu te atasezi, macar un pic, emotional, nu vorbesc despre vreo pasiune nebuna, ci de obisnuinta, iar in cazul in care esti indragostita de la inceput, esti pierduta de la T0. Nu despre asta vorbeam, insa.
Acum, compatimesc amantele, indiferent de motivele pe care le au. Obisnuiam sa spun ca "cel putin nu eu sunt aia inselata" (vezi pe undeva p-aici ), si obisnuiam sa dispretuiesc "proastele care stau acasa si nu sunt in stare sa isi tina barbatii langa ele" (shame on me for that). Nu e deloc asa. "Proasta aia d-acasa" macar nu stie (daca are un barbat cu bun simt langa ea), proastele de amante sunt alea care se chinuie, care si-l imagineaza cu nevasta in pat, care nu au cum sa sune daca fac accident cu masina, daca trebuie sa ajunga la spital, daca au o zi proasta la serviciu, sau daca pur si simplu vor sa se futa. Sunt alea despre care se vorbeste urat, sunt alea care se bucura de un amarat de mesaj de Craciun, sunt alea care dorm singure in fiecare noapte, sunt alea pentru care o noapte cu stay-over echivaleaza cu un concediu bine planificat, sunt alea carora li se castreaza toata feminitatea, fiind reduse la unul doua, sau trei orificii cu plansete pitigaiate. Una peste alta, sunt alea care se baga cu buna stiinta in asta, care isi accepta statutul de paria emotional de la bun inceput. Nu au dreptul sa sufere pentru asta, desi sufera ca dracu, din simplul motiv logic si de bun simt, ca AU STIUT. De asta nu pot sa inteleg o femeie care, dupa ce i se naruie visele legate de o viata intreaga de fericire, dupa ce face credite pentru constructie de casa, dupa ce vorbeste cu arhitecti, dupa ce cauta restaurante, dupa ce isi face rochie, dupa ce... ce... ce...., trece singura la doua intalniri fugare pe luna, cu un barbat care si-a retras in mod automat toata afectiunea, pentru o senzatie de "confort psihic pe termen scurt", materializata intr-o partida de sex caldut.
Sunt de parere ca viata este un lung sir de compromisuri. Avem de ales ce compromisuri facem, si pentru ce, sau pentru cine. Ele trebuie facute. Exista insa un cost de oportunitate (da, sunt economista) al acestora. Trebuie sa punem in balanta sacrificiile pe care le facem in urma alegerilor noastre, si sa facem alegerea care implica cel mai mic sacrificiu (the lowest opportunity cost). Nu mi se pare exagerat sa renunt la o placere a mea, oricat de importanta ar fi pentru mine, ca sa ii fac o placere barbatului pe care il iubesc, care ma iubeste, si care, cel mai probabil, ar face acelasi lucru pentru mine. Mi se pare insa, o lipsa totala de respect fata de propria persoana, sa imi sacrific linistea interioara pentru un dobitoc care imi da la schimb onoarea de a-l invata ce sa faca cu propria pula. "Cap ai, minte ce-ţi mai trebuie?"
Un comentariu:
Nu-mi place deloc cind scrii 'niciodata' cu litere mari (sau orice alta forma pentru a-l 'sublinia').
Trimiteți un comentariu