What’s gone and what’s left
Trecura alte 3 luni. S-au scurs in poticniri, caderi, ridicari, impiedicari, alte ridicari, mers taras, iar cazaturi, iar ridicari, mers drept, intotdeauna cu coloana dreapta, dar cu capul plecat. Niciodata nu m-am resemnat ca in lunile astea. Nu m-am blocat, nu m-am mai intrebat de ce. Nu am mai incercat sa gasesc solutii. Nu am mai incercat sa gasesc raspunsuri. Am mers, asa, din inertie, inainte, chiar daca mai mult am batut pasul pe loc. Nici furtuna n-a mai fost, doar am lasat apele sa se linisteasca, pana au murit… inca nu de tot.
N-am mai vrut sa scriu, n-am mai vrut sa gandesc, n-am mai simtit nevoia sa pun ordine in nimic. Nu m-am mai amortit, nu mi-am mai anesteziat trairile, nu le-am amplificat, nu mi-am drogat senzatiile. Le-am lasat. Doar m-am lasat. Astept sa ma ridic din gramada asta de cenusa. Focul vechi a ars, a ars, pana m-a ars si pe mine, de tot, pielea intai, muschii, sangele, tot, pana la ultimul os. As vrea sa ma nasc altfel, as vrea sa renasc altceva. As vrea sa ma nasc fara coada, as vrea sa nu mai iau foc niciodata, as vrea sa zbor mai usor, mai alb-negru, as vrea sa nu mai imi colorez traiectoriile, as vrea sa nu mai ard. Doare procesul asta de curatire. Vreau sa traiesc mediocru. M-am saturat de caldura.
E momentul sa fac un bilant, nu foarte detaliat, nu foarte gandit, mi-e lene sa gandesc.
Din tot ce eram a ramas obsesia pentru tango, inca imi caut dansatorul pereche…Inca visez la un Pacino, inca plang daca vad Scent of a Woman, inca se infioara carnea pe clape de pian, inca vreau la tango. Au mai ramas oarecare doruri nostalgice de coclau, nu prea intense, totusi. E mai mult un reflex, dar nu mi-e dor sa simt un montagne-russe offroad. Ultima cazatura, ca de obicei, m-a lasat facuta tandari, rupta unde putea sa doara mai tare…ca de obicei, a coincis cu rupturi fizice si accidente concrete. A mai ramas o ambitie mocnita de a-mi demonstra ca ma ridic, si calaresc mai departe, cu aripile deschise deasupra ghidonului. A mai ramas o frica de drum drept. Nu mai vreau nici drum drept. Nu mai vreau viteza, nu mai vreau nici namol. Vreau in continuare plimbare, dar vreau o plimbare safe. As vrea o plimbare fara destinatie concreta. As vrea o plimbare in care singurul punct pe harta sa fie cel din care plec.
A plecat Rontz. Se plimba cu motoreta prin ceruri, si injura primarul ca n-are grija sa niveleze norii. Altfel n-are cum sa fie…Nu am plans, nu am jelit, nu m-am izolat. Am inceput acum sa realizez ca nu mai e. Sunt necajita. Nu trista, nu sufar, nu ma doare sufletul sa mi se rupa. Dar sunt necajita. Nu am vrut sa ma duc sa-l vad intins pe spate in sicriu. Mi se inunda creierul de imaginea lui cu ochii inchisi si mainile pe piept, si scutur din cap ca sa se duca dracu’… Nu vreau sa fiu acolo, sa il vad asa, si sa scutur din cap degeaba.
Cu toate astea, nu sufar. Nu mai sufar din nimic. Parca sunt intr-un balon de sapun. Ca orice balon de sapun, se poate sparge usor, si pot ajunge iar la mine toate cate au fost, sunt si vor mai fi. Dar, culmea, nu ma gandesc la asta. Merg din inertie. Nu imi impun sa nu gandesc. Nu imi impun sa gandesc. Nu mai imi impun nimic.
Nu vreau ceva anume, dar nici nu pot spune ca nu vreau nimic. As vrea ceva, dar nu stiu ce. Nu pot sa pun degetul pe obiective, cum faceam pana acum. Nu mai pretind ca stiu ce m-ar face fericita. Nu mai mi-e frica de nefericire, dar nici nu mai imi caut fericirea. Inca sper sa invat tango… Dar e departe tangoul meu.
What’s gone? What’s left?
Trecura alte 3 luni. S-au scurs in poticniri, caderi, ridicari, impiedicari, alte ridicari, mers taras, iar cazaturi, iar ridicari, mers drept, intotdeauna cu coloana dreapta, dar cu capul plecat. Niciodata nu m-am resemnat ca in lunile astea. Nu m-am blocat, nu m-am mai intrebat de ce. Nu am mai incercat sa gasesc solutii. Nu am mai incercat sa gasesc raspunsuri. Am mers, asa, din inertie, inainte, chiar daca mai mult am batut pasul pe loc. Nici furtuna n-a mai fost, doar am lasat apele sa se linisteasca, pana au murit… inca nu de tot.
N-am mai vrut sa scriu, n-am mai vrut sa gandesc, n-am mai simtit nevoia sa pun ordine in nimic. Nu m-am mai amortit, nu mi-am mai anesteziat trairile, nu le-am amplificat, nu mi-am drogat senzatiile. Le-am lasat. Doar m-am lasat. Astept sa ma ridic din gramada asta de cenusa. Focul vechi a ars, a ars, pana m-a ars si pe mine, de tot, pielea intai, muschii, sangele, tot, pana la ultimul os. As vrea sa ma nasc altfel, as vrea sa renasc altceva. As vrea sa ma nasc fara coada, as vrea sa nu mai iau foc niciodata, as vrea sa zbor mai usor, mai alb-negru, as vrea sa nu mai imi colorez traiectoriile, as vrea sa nu mai ard. Doare procesul asta de curatire. Vreau sa traiesc mediocru. M-am saturat de caldura.
E momentul sa fac un bilant, nu foarte detaliat, nu foarte gandit, mi-e lene sa gandesc.
Din tot ce eram a ramas obsesia pentru tango, inca imi caut dansatorul pereche…Inca visez la un Pacino, inca plang daca vad Scent of a Woman, inca se infioara carnea pe clape de pian, inca vreau la tango. Au mai ramas oarecare doruri nostalgice de coclau, nu prea intense, totusi. E mai mult un reflex, dar nu mi-e dor sa simt un montagne-russe offroad. Ultima cazatura, ca de obicei, m-a lasat facuta tandari, rupta unde putea sa doara mai tare…ca de obicei, a coincis cu rupturi fizice si accidente concrete. A mai ramas o ambitie mocnita de a-mi demonstra ca ma ridic, si calaresc mai departe, cu aripile deschise deasupra ghidonului. A mai ramas o frica de drum drept. Nu mai vreau nici drum drept. Nu mai vreau viteza, nu mai vreau nici namol. Vreau in continuare plimbare, dar vreau o plimbare safe. As vrea o plimbare fara destinatie concreta. As vrea o plimbare in care singurul punct pe harta sa fie cel din care plec.
A plecat Rontz. Se plimba cu motoreta prin ceruri, si injura primarul ca n-are grija sa niveleze norii. Altfel n-are cum sa fie…Nu am plans, nu am jelit, nu m-am izolat. Am inceput acum sa realizez ca nu mai e. Sunt necajita. Nu trista, nu sufar, nu ma doare sufletul sa mi se rupa. Dar sunt necajita. Nu am vrut sa ma duc sa-l vad intins pe spate in sicriu. Mi se inunda creierul de imaginea lui cu ochii inchisi si mainile pe piept, si scutur din cap ca sa se duca dracu’… Nu vreau sa fiu acolo, sa il vad asa, si sa scutur din cap degeaba.
Cu toate astea, nu sufar. Nu mai sufar din nimic. Parca sunt intr-un balon de sapun. Ca orice balon de sapun, se poate sparge usor, si pot ajunge iar la mine toate cate au fost, sunt si vor mai fi. Dar, culmea, nu ma gandesc la asta. Merg din inertie. Nu imi impun sa nu gandesc. Nu imi impun sa gandesc. Nu mai imi impun nimic.
Nu vreau ceva anume, dar nici nu pot spune ca nu vreau nimic. As vrea ceva, dar nu stiu ce. Nu pot sa pun degetul pe obiective, cum faceam pana acum. Nu mai pretind ca stiu ce m-ar face fericita. Nu mai mi-e frica de nefericire, dar nici nu mai imi caut fericirea. Inca sper sa invat tango… Dar e departe tangoul meu.
What’s gone? What’s left?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu