Gone (Self encouragement)

Acum ceva vreme ma prabusisem undeva,in mijlocul drumului . Din fericire, simtul de orientare m-a ajutat si de data asta. Stau turceste pe primul din alea doua puncte de pe traseu, si ma bucur de locatie, privind in jos la drum. Acum nu mai imi pare asa intortocheat si plin de obstacole. Poate ca nu sunt atat de team player cum ma credeam...Poate functionez mai bine singura. Poate ma tragea inapoi coechipieru’, si nu ma sprijineam pe el, asa cum mi s-a parut pana acum. Credeam ca n-o sa ajung nicaieri, pe traseul ala bine stabilit in doi, dar vad ca singura am reusit sa gasesc o scurtatura. M-am intalnit undeva pe drum cu fostul coleg de echipa. Nu ne mai coincid punctele de pe harta. Am luat-o in directii diferite, cu toate astea s-a abatut de la drumul lui, sa ma vada pe mine cum ajung in punctul X. Fara sa-l intereseze traseul urmat. Ma astepta deja acolo, sa vada cum ajung. Si am ajuns bine, singura, si pe doua picioare (sau roti), nu taras, nu obosita, nu emotionata...Pur si simplu, cu pasi mici si hotarati, acolo. Fix acolo. L-am dat deoparte ca sa ma asez EU acolo: turceste. Reactia lui? M-a batut pe umar “Ce bine ca ai ajuns...”.... Reactia mea? “Plec mai departe, ne vedem in punctul doi”.Pana atunci imi continui drumul singura, si ma bucur de peisajul din jur. E ok, sunt ok, am crescut...