Games we play

Suntem educati de mici sa ne antrenam mintile cu diverse joculete de imaginatie: joculetele cu cuburi, cu forme, cu cifre si cu desene, pentru a ne dezvolta cumva gandirea. Apoi lucrurile evolueaza, si incepem sa ne jucam cu alti copii, construim casute, ne impartim pe echipe, jucam "flori, fete sau baieti," "telefonul fara fir", carti, si alte jocuri menite sa ne invete sa socializam si sa avem un oarecare spirit de echipa, asa zisele jocuri de societate. Mai crestem un pic, si incepem sa jucam jocuri in doi, moment in care incepe sa ni se dezvolte spiritul de competitie. Pe masura ce crestem, aceste jocuri pot fi dinamice (tenis, dans sportiv) sau statice (table, sah)... Apoi mai crestem un pic, si incepem sa jucam alte jocuri in doi: relatiile de cuplu...care, din punctul meu de vedere, sunt suma tuturor jocurilor cu care ne-am invatat de mici ( jocuri de imaginatie cand elaboram strategia de cucerire, jocuri de societate, cand invatam cum sa integram proaspatul NOI, in anturajele lui TU si EU, si jocul in doi: dinamic, cum am spus aici, si static, cum am sugerat aici, aici si aici. In afara de ritualul de imperechere inradacinat in structurile noastre genetice, ca mamifere, jocurile cu care suntem obisnuiti de mici sunt un preludiu care ne antreneaza, de fapt, pentru a incepe, pastra si termina (?!?!?) o relatie.

De ce ne jucam? Pai ne putem juca pentru a goni plictiseala, pentru ca, antropologic, suntem vanatori, si deci, adoram competitia, sau pentru miza pusa in joc. Daca simplificam un pic rationamentul, o relatie, pana la urma, este un joc. Din toate motivele mentionate mai sus. Mai precis: ne putem implica intr-o relatie pentru ca ne plictisim singuri, putem construi o relatie de dragul jocului, a alergaturii dupa nou, dupa inaccesibil, desi nu avem nicio miza pusa in joc, sau ne putem implica intr-o adevarata vanatoare de dragul unei prazi pe care ne-o dorim. Final.
Ca si in cazul jocurilor propriu-zise, motivul pentru care "ne bagam in joc" este, in general, o combinatie a celor trei de mai sus: pentru ca ne cautam companie, pentru ca o gasim, si pentru ca, cu cat este miza mai greu de atins, ne satisface si nevoia fireasca de vanatoare.
De fapt, ne jucam de la inceput pana la sfarsit. Ne stabilim singuri cat de valoroasa este miza pentru care ne luptam, fiindca de cele mai multe ori, ea este fie supra fie subevaluata. In functie de cat de mult ne dorim sa castigam premiul, ne stabilim strategia de joc, si intram in competitie cu mai mult sau mai putin aplomb. Sunt mai multe tipologii de jucatori: defensivi /ofensivi; cei care joaca doar de dragul jocului / cei care au ca unic scop castigul, cei de cursa lunga /cei de cursa scurta, dar in functie de cat de mare este dorinta de a castiga, stilurile se pot schimba foarte usor. Putem incerca sa anticipam miscarile adversarului, ne putem lupta cu el, putem pierde, putem castiga, pentru ca apoi sa avem surpriza ca premiul sa fie de fapt un nimic ambalat frumos, si tocmai pentru a elimina aceste riscuri, putem coopera cu asa zisul adversar, pentru ca, profesionistii stiu, jocul in sine aduce mai multa satisfactie decat orice castig.

Janus masks

Ne definim in asa mare masura prin mastile pe care le afisam in fata altora, incat vine un moment in care daca le dam jos, nu ne mai putem recunoaste propriile fete. Traim cu convingere un carnaval stupid, proiectam mereu alte si alte costume, alte si alte expresii faciale, alte trasaturi pe care am vrea, poate, sa le avem chiar si in spatele mastilor. Uitam cine suntem, de unde am plecat, cum ne-am dezvoltat, si, mai ales, ce anume ne-a dezvoltat. Pornim de la o baza comuna, cu trasaturi comune, si ne auto-impodobim personalitatea, voit sau intamplator, constient sau indus, realist sau imaginar, intamplator sau calculat, cu caracteristici care ne apartin in masura mai mare sau mai mica, pana cand devenim arhetipuri personale.

Ca o paranteza, mi se pare obositor faptul ca fiecare generatie e nevoita sa reinventeze roata, pierzand in proces aspecte de un banal evident pentru generatiile anterioare. Dintotdeauna, vechii greci mi s-au parut de o inteligenta si de un realism net superioare oricarei forme ulterioare de civilizatie. De foarte multe ori am gasit in obiceiurile Greciei antice metafore ale unor senzatii pe care civilizatia actuala le trece cu vederea, sau mai mult, le gaseste inexplicabile. In teatrul Greciei antice, teatrul se juca doar cu masti, (celebrele masti ale artei dramatice), actori puteau fi doar barbatii, care puteau juca inclusiv roluri de femeie (precum in Anglia, in perioada elisabetana, cu 2000 de ani mai tarziu, apropo de reinventarea rotii). Mastile erau rudimentare, apeland la talentul actorilor, care erau astfel nevoiti sa exprime trairile personajelor prin limbajul trupului si inflexiuni vocale, din moment ce nu isi puteau folosi expresia fetei.
Traim azi, intr-o lume auto-intitulata moderna, aceeasi drama a actorilor Greciei de acum 2500 de ani. Nu suntem in stare sa fim noi, ne ascundem in spatele unor masti pentru a fugi de propriile noastre personalitati defectuoase, incercam figuri diferite, in functie de rolul pe care il avem de jucat, de context si de anturaj, uitam cine suntem de la o ora la alta. Suntem altfel in fiecare relatie, altfel la serviciu, altfel acasa, altfel la volan, altfel in fiecare moment, fugim de clipele in care trebuie sa ramanem singuri cu noi, fiindca nu stim pe cine o sa gasim in locul nostru. In functie de asteptarile celorlalti, EU, femeie, pot juca rol de barbat la munca, fiindca, "se stie", femeile nu pot munci; EU, femeie, pot juca rol de barbat in masina, in drum spre casa, fiindca, "se stie", femeile nu pot conduce; EU, femeie, la cererea societatii, pot juca rol de barbat intr-un oarecare context sexual difuz, fiindca, "se stie", femeile nu se pot fute in afara unei relatii stabile decat daca sunt tarfe. Or, EU, femeie, nu imi pot permite sa fiu tarfa, pentru ca, din cand in cand, societatea imi cere sa fiu FEMEIE, sa fiu fidela, sa fac copii, sa cresc copiii, sa spal, sa calc, sa fac curat, sa imi sustin barbatul. Si atunci eu ma intreb... cine vrea societatea sa fiu, de fapt, cand am timp sa fiu eu, cine mai sunt eu? Daca voi ajunge sa fiu eu, la un moment dat, de unde o sa stiu ca nu e doar o alta masca, de unde o sa stiu ca aia sunt eu? De unde o sa stiu sa ma recunosc, cum o sa evit sa imi pun alta masca pe fata, de unde vor stii ceilalti sa ma recunoasca pe MINE?

Sfidare

Bella comme una mattina
D'acqua cristallina
Comme una finestra
Che m'illumina il cuscino
Calda comme il pane
Ombra sotto un pino
Mentre t'allontani stai con me forever.

Patru cifre cu inteles

Am pierdut multe lucruri in 2008. Am realizat multe lucruri in 2008. Mai ales, am invatat multe lucruri in 2008. Privesc inapoi, de la inaltimea lui 2009, in jos, inspre 2008, si pot sa spun sincer ca a fost anul cel mai incarcat din toti ce 24 care au trecut. Incarcat de de toate. :) Este ACEL an de cumpana.

Revenind, in 2008 am pierdut un job bun, pentru care am muncit mult, pe branci, singura, am pierdut o ocazie de a pleca intr-o tara in care chiar voiam sa ajung, am pierdut o gramada de bani, pentru care muncisem singura singurica, am pierdut niste relatii pe care le intretinusem (mai mult sau mai putin singura) ani de-a randul, am pierdut ceea ce credeam eu ca este un sprijin neconditionat si cert, am pierdut niste incredere in mine, am pierdut nitel mai mult la sectorul sanatate, am pierdut (cel putin pt o perioada) capacitatea de a face sport, am pierdut...muuult prea mult timp prin spitale.
In acelasi timp, in 2008 am castigat certitudinea ca sunt protejata de ceva inexplicabil, am castigat putin mai multa incredere in altii, am castigat niste prieteni pe care ii voi pastra pentru totdeauna, am realizat pentru altii mai mult decat as fi putut sa realizez pentru mine, si cel mai mult, in 2008 am castigat prin toate lucrurile pe care le-am invatat.
In 2008 am invatat sa fac diferenta intre amici si prieteni; mi s-au cernut prieteniile ca prin sita, ma bucura enorm lucrul asta, am amici cu care sa ma distrez oricand, multi, exagerat de multi, pe care ii apreciez STRICT pt ceea ce sunt, exact la fel ca inainte, in schimb putinii prieteni care mi-au ramas...sunt acei oameni care sunt langa mine nu pentru ca sunt eu deosebita, ci pentru ca sunt ei deosebiti. Cu ei pot construi orice, inclusiv reconstructie de sine atunci cand, inevitabil, se mai darama pana aproape de zero. Am mai invatat ca adevarata satisfactie interioara vine din a ii face fericiti pe altii, din a da tot ce ai in exces, chiar mai mult un pic, pentru cei care au mult prea mult in minus. Am invatat ca o mana de oameni pot face lucruri fantastice, doar prin a isi uni energiile. Am vazut ca exista ceva, undeva, in jurul meu, mult mai puternic decat mine, care imi darama intr-o secunda toata determinarea...si care poate sa produca o criza mondiala, daca de asta este nevoie ca sa ma faca sa traiesc fericirea de sub ochii mei. :) In 2008 mi s-a demonstrat ca intelesul sintagmei "ca-n filme" este de fapt pretutindeni in jurul nostru, ascunsa dupa munti de cinism si oboseala cotidiana. Am vazut ca toate lucrurile despre care crezi ca iti displac, ca nu le poti face, sau ca nu vrei sa le faci, devin incredibil de placute atunci cand sunt facute cu dragoste (si culmea, nu vorbesc despre supt pula - although applicable :D - ci combat o idee - cu trimitere directa la actiunea de a gati).
Concluzionand, cred ca 2008 a fost un an...bun, un an care mi-a facut cunostinta cu Eul meu matur, responsabil, un an cre mi-a scuturat toate ideile copilaresti, toate actiunile nechibzuite, care m-a desprins de adolescenta, un an care mi-a deschis ochii spre ceea ce pot deveni in viitor.
Astept de la 2009 o evolutie exclusiv in directia asta, fara abateri de la drum, fara iesiri de pe potecuta, fara devieri, curiozitati, pierderi in peisaj. Nu vreau sa-mi arunc ochii pe nicio harta...sunt absolut convinsa ca o sa imi intuiesc directia, si sunt la fel de convinsa ca ma voi bucura de drumul asta, alaturi de toate sufletelele pe care le-am atras langa mine in anul care s-a incheiat.