Iubirea noastra n-are apus

Am stat, ca in perioadele cele mai negre ale vietii mele, pe banca, in spatele blocului, singura, uitandu-ma la cer, cu capul pe spate si nenorocita de tigara intre dinti, incercand sa-mi destelenesc gandurile...

Dintotdeauna am considerat ca pofta de viata este acel secret care tine un om in viata. Ca ea este cevaul, nespusul, cerul, pamantul, aerul, focul, apa si materia sigura datorita careia respiram, ne miscam, ne bucuram, plangem, suntem fericiti, suntem deprimati, avem pasiuni arzatoare, momente de nebunie, de suferinta, torenti de trairi de toate tonurile si nuantele. Cred cu toata puterea de care sunt in stare (si pot mult, mult de tot), ca atunci cand zambesti, cand faci oameni fericiti, cand emani voie-buna, cand razi, raaazi sincer sa ajunga pana la cer, rasul ala se intoarce la tine inzecit, insutit, inmiit, si-ti da putere sa treci peste orice obstacol, cat de greu ar fi. Mai cred ca pasiunea, inteleasa in sensul ei cel mai pur, cel mai palpabil, cel mai ardent, este combustibilul care face Universul asta imperfect sa isi invarta rotitele pentru a genera o miscare cat mai rotunda. Mai cred ca daca pasiunile anumitor oameni sunt de natura sa isi rasfranga aurora asupra celor din jur, rotitele Universului se vor invarti si mai cu spor, si vor indrepta miscarea perfecta asupra oamenilor respectivi, vindecandu-i de orice ar fi putred in ei. Cred ca atunci cand iti doresti ceva foarte tare, intregul Univers comploteaza ca dorintele tale sa devina realitate.

Cu toate astea, azi am primit o palma puternica de la Tata Univers. A murit Anca Parghel. In prostia mea, nu pot decat sa spun "E, cum, frate? Da' de ce?". Da, indraznesc sa judec mecanismele astea ale naturii... pentru ca vorbim de acest Om:

"Iubesc toti oamenii, nu ma agat de unul singur, iubesc si pietrele, si florile, si cerul albastru, si soarele. Si arat asta, nu ma sfiesc! Dimineata ma privesc in oglinda si-mi spun: . Ma iubesc si pe mine si ma iert pentru greselile trecute."

A fost experienta bogata si din care am invatat mult...m-am schimbat total, si imi place de mine, asa cum sunt acum. Omul trist si ingrijorat, omul cu spaime si frici, (normale si greu de controlat in parcursul acesta terestru), acel om "atrage" cancerul, inconstient. Cum as spune, mai pe limba usor de inteles, de omul vesel, nu se "prinde " nici o boala! Boala incepe in capul nostru, si continua in suflet si apoi in trup!

La aflarea veştii că Anca Parghel este din nou bolnavă - ea a mai învins un cancer la sân acum câţiva ani -, suflarea artistică şi importante trusturi media i-au sărit în ajutor. Artista se afla în spital când Romantica a organizat teledonul pentru strângerea de fonduri necesare tratamentului: „Eram în perfuzii la Cluj, plângeam şi mă gândeam: «Ce am făcut eu să merit asta, e prea mult, incredibil!». Aş fi vrut să sun şi să strig: «Oameni buni, sunt aici, văd tot, înţeleg tot! Pentru mine faceţi asta?». Şi cum s-au strâns oameni care nu mă cunoşteau, pe care nu i-am văzut în viaţa mea. Acolo, la Cluj, după teledon, am zis de faţă cu toţi: «Măi, fraţilor! Trebuie să mă fac bine, altfel mă fac de băşcălie în faţa neamului ăsta!»“.